Compania ,,Miei"(Istorie)

După înfrângerea revoluţiei din anii 1848-1849, Italia a rămas fărâmiţată, aflându-se, în mare parte, subjug străin. Lombardia şi Veneţia continuau să facă parte din Imperiul Habsburgic. în Parma, Modena şi Toscana au fost restabiliţi, cu ajutorul armatei austriece, monarhii, care în curând au anulat constituţiile din 1848. Armatele habsburgice au ocupat Romagna, care făcea parte din Statul Papal. Papa Pius al IX-lea a obţinut ca trupele franceze să rămână la Roma. în toate aceste state s-a stabilit un regim autoritar.Desigur, fărâmiţarea Italiei şi politica conservatoare a monarhilor limitau ascensiunea economică a statelor italiene.Se consolida burghezia şi nobilimea liberală, care era interesată în formarea Statului Unificat Italian, eliberat de dependenţa austriacă. Se forma o piaţă unică. Toate acestea au contribuit la formarea condiţiilor optime pentru unificarea Italiei şi eliberarea ei de sub jugul Imperiului Habsburgic.
La 13 octombrie au avut loc noi demonstraţii de stradă şi o nouă consfătuire, la care Garibaldi, Crispi, Cattaneo au propus convocarea Adunării Constituante, în vederea formării unui stat democratic. însă împotrivirea lui Pallavicino şi Conforti, ca şi apelul semnat de o mie de gardişti care insistau să fie organizat plebiscitul, i-au făcut să cedeze. Garibaldi şi gruparea de stânga, sub influenţa lui Mazzini, şi-au concentrat forţele asupra luptei pentru unificare. Ei au reuşit să formeze o armată care a distrus Vechiul Regim din Regatul Napolitan. în acelaşi timp, ei n-au acordat importanţa cuvenită luptei politice.
Desigur, pe lângă factorul intern, un rol important l-au jucat şi factorii externi. împotriva Italiei democratice a acţionat aproape întreaga Europă. Austria s-ar fi folosit de situaţie pentru a-şi păstra dominaţia în peninsula Apenină. Napoleon al III-lea ar fi putut face un joc de amploare, urmărind să-şi supună Italia. Chiar şi Anglia, urmând politica „izolării splendide", a susţinut Campania „miei" lui Garibaldi, şi intervenţia armatelor piemonteze în Marco şi Umbria, considerând că formarea unui stat italian puternic va contribui la menţinerea echilibrului european. Ea susţinea poziţia Austriei şi avea o atitudine negativă faţă de democraţi. Desigur, între marile puteri existau serioase contradicţii, pe care Cavour, un politic iscusit, ştia să le folosească.
Plebiscitul de la 21 octombrie a aprobat alipirea Neapolelui şi Siciliei la Regatul Sardinian. Astfel, Ia sfârşitul anului 1860 Italia (în afară de Roma şi Veneţia) era unificată. Parlamentul, convocat la Torino la 17 martie 1861, a proclamat formarea Regatului Ita¬lian în frunte cu regele Victor Emanuel al II-lea.
Liberalii moderaţi au preluat puterea. Slăbiciunea Partidului Acţiunii, nerezolvarea problemei agrare — fapt care a îndepărtat ţăranii — au asigurat victoria liberalilor şi alipirea la Regatul Sardiniei a statelor eliberate.
Gruparea liberalilor moderaţi a fost numită „Dreapta Istorică". Un ajutor important l-au acordat liberalilor Franţa şi Anglia.
Prevederile constituţionale din Piemont au fost aplicate în sudul ţării, ceea ce a permis unificarea legislaţiei, a sistemului judiciar, vamal, a sistemului de măsuri şi greutăţi, a deschis calea spre apropierea economică a teritoriilor fărâmiţate. Construirea rapidă a căilor ferate a stabilit legături între diferitele regiuni ale Italiei. Se forma o piaţă naţională italiană.
Statul italian unificat s-a confruntat la început cu probleme grele. A izbucnit o răscoală amplă a ţărănimii italiene, din cauză că guvernul anulase decretul de la 1 ianuarie 1861 privind împărţirea pământurilor obştilor.
Atâta vreme cât Papa păstra puterea sprijinindu-se pe soldaţii lui Napoleon al III-lea, Italia se găsea în dependenţă de Franţa.
În iunie 1861, la scurtă vreme după formarea Regatului Italian, a murit pe neaşteptate contele de Cavour. Perioada ce a urmat s-a caracterizat printr-o instabilitate guver­namentală (în decurs de 9 ani s-au schimbat 9 guverne).
Victor Emanuel al II-lea a încercat să unifice Italia pe calea războaielor şi a manevrelor diplomatice. El a acceptat propunerea Prusiei de a participa la războiul contra Imperiului Austriac, cu condiţia să i se retrocedeze Veneţia.
După Tratatul de pace de la Viena a urmat procedura înjositoare de transmitere a Veneţiei către Prusia, care apoi a cedat-o Italiei. Tratatul de pace de la Veneţia a provocat revolte în Italia. Garibaldi şi democraţii nu au recunoscut condiţiile tratatului, însă Victor Emanuel s-a supus condiţiilor dictate de Prusia şi Austria. Astfel, în afara graniţelor rămânea numai Roma.
Abia în 1870, ca rezultat al Războiului franco-prusian şi al înfrângerii de la Sedan, corpul francez a fost rechemat din Roma. La 20 septembrie 1870, armatele italiene, după o scurta bătălie, au intrat în Roma, care din vara anului 1871 a devenit capitala Italiei.
Imediat după luarea Romei parlamentul italian a adoptat o lege care prevedea inviolabilitatea papei şi un subsidiu în favoarea acestuia în sumă de 3 milioane lire anual. Papa a păstrat palatul de la Vatican, dar, fiind nemulţumit, s-a declarat „prizonierul veşnic al statului italian".
Astfel, s-a desăvârşit formarea statului naţional italian. S-a pus capăt dependenţei Italiei de Austria şi de puterea laică a Papei.
Soluţionarea problemei istorice a ţării - unificarea - a deschis calea spre progresul social şi spre formarea naţiunii italiene.

Evenimentele expediției au avut loc în cadrul procesului de unificare a Italiei, orchestrat în principal deCamillo Cavour, primul ministru al Sardinia-Piemontului. După anexarea Marelui Ducat de Toscana, a ducatelor Modena și Parma, precum și a Romagnei de către Piemont în martie 1860, naționaliștii italieni au pus ochii pe Regatul celor Două Sicilii, care cuprindea tot sudul Italiei continentale și Sicilia, acesta devenind următorul pas către unificarea tuturor teritoriilor locuite de italieni.

În 1860 Garibaldi, deja cel mai celebru lider revoluționar italian, se afla la Genova și punea la cale o expediție împotriva Siciliei și Neapolelui, cu susținerea discretă a Regatului Unit.^[2] Regatul Unit era îngrijorat și de abordarea pe care napolitanii o aveau față de relațiile cu Imperiul Rus, care încerca să-și deschidă calea către Marea Mediterană. S-a sugerat (printre alții, de Lorenzo del Boca) că susținerea britanică pentru expediția lui Garibaldi a fost determinată de necesitatea obținerii unor condiții economice mai favorabile pentru minereul de sulf din Sicilia, necesar în mari cantități la noile vapoare.

Cei o mie au dat o primă bătălie la Calatafimi în fața a circa 2.000 de soldați napolitani, la 15 mai. Bătălia s-a încheiat nedecis, dar a dus la creșterea moralului „celor o mie” și, în același timp, la căderea moralului napolitanilor care, prost conduși de ofițerii lor, au început să se simtă abandonați. Între timp, numărul „celor o mie” a crescut la 1.200 prin înrolarea unor voluntari localnici. Ajutați de o insurecție populară, la 27 mai ei au asediat orașul Palermo, capitala insulei. Orașul era apărat de circa 16.000 de oameni, dar ei erau sub conducerea confuză și ezitantă a generalului Ferdinando Lanza, în vârstă de 75 de ani.

În timp ce două coloane de garibaldieni au atacat perimetrul exterior al orașului, o parte a populației, împreună cu 2.000 de deținuți eliberați din închisorile locale, s-au ridicat împotriva garnizoanei. Când soldații au fost împinși de pe o mare parte din pozițiile lor, generalul Lanza le-a ordonat să bombardeze orașul vreme de 3 zile, cauzând moartea a 600 de civili. Până la 28 mai, Garibaldi controla cea mai mare parte din oraș și a declarat autoritatea Bourbonilor nulă. A doua zi, un disperat contraatac napolitan a fost și el respins, iar Lanza a cerut armistițiu; flota napolitană a părăsit portul.