Istorie(Revoluția engleză)

  Revoluția engleză
Revoluția engleză, eveniment major al epocii moderne dar și al
istoriei Angliei, desfășurată în perioada 1640-1688. Debutul său a fost marcat de convocarea parlamentului de către regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un război civil sângeros între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra parlamentară
(capetele rotunde). În cele din urmă, tabăra parlamentară va ieși victorioasă, monarhia va fi înlăturată (1649) și se va instaura "republica", apoi protectoratul, avându-l în frunte pe Oliver Cromwell. La puțin timp după moartea sa, se va produce restaurația Stuarților (1660-1688). Tentativele regilor Stuarți de a reinstaura absolutismul monarhic, precum și frica de catolicism a unora dintre supuși, va determina burghezia, aliată cu noua nobilime, să înlăture definitiv de la tronul Angliei dinastia Stuart, și să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent al Angliei, în noiembrie 1688. Instalarea pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în istorie sub numele de ,,Revoluția glorioasă”. Revoluția engleză a fost prima din marile revoluții ale epocii moderne, urmată cronologic de Revoluția americană respectiv Revoluția franceză. Revoluția engleză a impus în lume modelul monarhiei constituționale (nota bene: Anglia nu are o constituție, în înțelesul modern al cuvântului, ci un pachet de legi care practic fac cât o constituție, de aceea o numim monarhie parlamentară), bazată pe principiul separării puterilor în stat.
Premise politice și ideologice
Există douătradiții ale opoziției parlamentare față de monarhie. Magna
Charta Libertatum (1215)stabilea un echilibru între rege și reprezentanții Stărilor din regat.Monarhiidin dinastia Tudorilor, Henrical VIII-lea și ElisabetaI,introduseseră anglicanismul și cultivaseră protestantismul, obținândbeneficii enorme din secularizarea averilor bisericești. După stingereadinastiei Tudorilor (1603), tronul Angliei a fost ocupat de IacobI(1603-1625), care inaugura dinastia Stuarților. Iacob I a cultivat
anglicanismul și s-a arătat deosebit de intransigent față de catolici și
puritani, unii dintre ei emigrând în America. Tot el, a căutat să fundamenteze monarhia absolută de drept divin, însă a întâmpinat opoziția Parlamentului.

Fiul său, Carol I (1625-1649), era atras de catolicism și a dus o politică filo-franceză, stârnind opoziția Parlamentului. Parlamentul englez se împotrivea
dorințeiregelui Carol I de a vota noi impozite pentru războaiele propuse.O
importantă particularitate a revoluției engleze a fost faptul că ideologia ei a
îmbrăcat o formă religioasă. Mișcarea îndreptată împotriva Bisericii Anglicane
este cunoscută sub denumirea de puritanism. Puritanii urmăreau "purificarea"
bisericii de toate rămășițele catolicismului, îndeosebi suprimarea
episcopatului și introducerea în forma cea mai exactă a calvinismului. De
asemenea cereau cult religios și o viață simplă, fără strălucire, respectarea
libertăților civile. Puritanii s-au împărțit treptat în două grupuri:presbiterienii și independenții. Primii, grupând elemente mai conservatoare, se pronunțau pentru păstrarea unității organizatorice a Bisericii Anglicane, după principii calvine; conducerea parohiilor și fostelor episcopate urma să fie atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori și laici, numite presbiterium (de la grecescul presbyteros care înseamnă "mai
bătrân"). Independenții se manifestau împotriva oricărei forme de organizări a bisericii, singurul element de organizare recunoscut era comunitatea locală, care nu depindea de nici un organ superior.
Revoluția glorioasă
Deoarece regele Iacob al II-lea Stuart a încercat să restaureze absolutismul monarhic, opoziția a hotărât abdicarea regelui. Instalarea în noiembrie 1688 ca regent al Angliei, fără nici un fel de incident, a lui Wilhelm de Orania a intrat în istorie sub numele de ,,Revoluția glorioasă”.

În 1689 este elaborată "Declarația drepturilor" (engleză Bill of Rights) care stabilea prerogativele regelui. Suveranul nu putea impune impozite, nu putea să organizeze vreo armată fără avizul Parlamentului; Parlamentul trebuia convocat la intervale regulate; regele nu putea să suspende punerea în execuție a legilor și nici să obstrucționeze în vreun fel respectarea lor; procedurile judiciare se desfășoară prin intermediul juraților; Cetățenii au dreptul de a-și alege reprezentanții săi.

Triennal Act (1694) fixa durata unei legislaturi la 3 ani, instituind obligativitatea alegerilor periodice și luând regelui posibilitatea de a convoca sau nu parlamentul după bunul său plac. Se punea bazele primei monarhii parlamentare din lume.

Actul de toleranță (1689) acorda o relativă libertate a cultelor.

Actul de instalare (1701), prin care tronul putea fi oferit, în caz de lipsă de urmași direcți, și pe linie colaterală a dinastiei, cu condiția de apartenență la confesiunea protestantă. Practic, legea elimina dinastia Stuart, de confesiune catolică, de la succesiunea la Coroană, deschizând astfel calea instaurării dinastiei protestante germane de Hanovra.

Actul de unire (1707), constituia Regatul Unit al Marii Britanii, din unirea efectivă a Angliei cu Scoția. Ulterior, în 1801, prin uniunea cu Regatul Irlandei, se va numi Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei.

"Revoluția glorioasă" consacră monarhia parlamentară în care ,,regele domnește, dar nu guvernează". Regele este șeful bisericii, al armatei, al justiției, al diplomației. Puterea executivă aparține Cabinetului, condus de primul-ministru, care este răspunzător în fața Parlamentului. Puterea legislativă este încredințată unui parlament bicameral alcătuit din Camera Lorzilor (membri ereditari sau numiți de rege), și Camera Comunelor (membri aleși prin vot cenzitar). Se edifică un sistem al partidelor politice: Tory, care susțineau puterea regală, erau în principal reprezentanți ai marii nobilimi; și Whig, protestanți și antiabsolutiști, erau reprezentanți ai burgheziei și claselor mijlocii, fiind adepți al liberalismului.
Desfășurarea revoluției                                                  Faza parlamentară
Suspendarea Parlamentului cel Scurt a fost urmată de înfrângerea de la Newbourn și de pierderea orașelor Newcastle și Durham. Armata regală s-a retras în localitatea York. La 3 noiembrie 1640 parlamentul a fost din nou convocat (vezi și Parlamentul cel Lung). Parlamentarii vor impune revizuirea proceselor politice, desființarea unor impozite (ex: impozitul pe corăbii) și multe altele. Victoria parlamentului a devenit deplină după semnarea de către Carol I Stuart a legii privind interzicerea dizolvării parlamentului fără consimțământul acestuia. Radicalizarea revoluției parlamentare s-a realizat în momentul în care regele a primitMustrarea cea Mare. În ianuarie 1642 a izbucnit revolta londonezilor care a obligat regele să părăsească Londra iar revoluția intră într-o nouă fază.

Războiul civil
Anglia s-a scindat în două tabere:

• tabăra regalistă (a cavalerilor): reunea simpatizanții regelui, marea nobilime și clerul anglican;
• tabăra parlamentară (capetele rotunde): cuprindea burghezia, noua nobilime, țărănimea.

Conflictul militar s-a declanșat în august 1642. Primele victorii au înclinat de partea armatei regale dar după ce în fruntea armatei parlamentare ajunge Oliver Cromwell, acesta creează armata noului model care, începând cu 1643, a obținut victorii după victorii: Marston-Moor (1644), Naseby (1645) și Preston (1648).

Învins în luptă, Carol a fugit în Scoția, dar a fost predat Parlamentului. Carol I a fost judecat pentru trădare (20 ianuarie 1649) și a fost condamnat la moarte pe eșafod. Prin condamnarea la moarte a regelui (decapitarea a avut loc la Whitehall la 30 ianuarie 1649), s-a înfăptuit primul regicid din istoria modernă a Europei, iar conceptul de sacralitate a puterii regale, care acționează prin grația divină, a fost pus sub semnul întrebării. Moartea regelui a determinat modificarea regimului politic.