Umanismul(Limba și literatura română)

Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două semnificații:

• Poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine și nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependența de credință, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelații divine. Umaniștii susțin moralitatea universală bazată pe condiția umană ca loc comun, sugerând că soluțiile problemelor sociale și culturale umane nu pot fi provincialiste.
• Mișcare spirituală care stă la baza Renașterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață, de gândire și de creație artistică. Umanismul renascentist sublinia superioritatea literaturii latine și grecești și în special valorile ei în materie de morală personală și publică.
  Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î.Chr., pentru care "omul este măsura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în scrierile lui Cicero, în care omul ocupă un loc aparte printre alte viețuitoare. În Evul Mediu, se vorbește despre"humaniores litterae", care reprezintă ansamblul cunoștințelor profane predate în facultățile de arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae", care își au sursa în studiul Bibliei și sunt predate în facultățile de teologie. În secolul al XVI-lea, "umaniștii" studiau ceea ce ei numeau "umanitățile" (studia humanitatis), înțelegându-se prin aceasta scrierile clasice ale antichității. Pentru acești erudiți ai Renașterii, noțiunea de "humanitas" avea același sens ca în epoca ciceroniană și însemna acea cultură care, desăvârșind calitățile naturale ale omului, îl fac demn de acest nume. Cuvântul "Umanism" în înțelesul actual apare mult mai târziu, și anume în 1808 în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer
  
  
  
  
  
  
  În mod tradițional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învățați greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literații italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sauGiovanni Aurispa, învață limba greacă veche și traduc în italiană operele clasice grecești. Poezia latină a epocii romane este redescoperită grație lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati și Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor romani.
  
  Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor și savanților umaniști, apreciați pentru erudiția lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului și perfecționarea imprimeriilor, dar și de dezvoltarea orașelor și universităților, locul de întâlnire al învățaților. Un eveniment important îl constituie înființarea "Academiei" din Florența sub impulsul luiCosimo de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc umaniști ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo și Angelo Poliziano. "Academia" florentină este dedicată în primul rând filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes și Avicenna și acceptate de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a exercitat o mare influență asupra dezvoltării literaturii, picturii și arhitecturii din epocaRenașterii. Așa, de exemplu, Pirro Ligorio pictează tabloul "Alegoria Științelor". Cyriac din Ancona a fost o altă ființă umanist să-și amintească; el a fost numit "Tatăl de Arheologie"

  

Casicismul(Limba și literatura română)

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii.
Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)

Caracteristici:

• Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după modelul antic
• Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică și etică
• Cadrul de desfașurare a ceea ce gândesc și înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece și indiferent, fără vreo influență asupra acestora
• Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligația de a nu amesteca genurile și de a respecta principiul verosimilității
• Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-și fac întodeauna datoria, învingându-și sentimentele potrivnice
  

Iluminismul(Limba și literatura română)

   Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului al XVIII-lea. Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.

Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic și economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și perfecționare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleași calități au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității. Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.

Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franța:baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra romantismului.

În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.

În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralității, iar Johann Gottfried von Herdera elaborat o filosofie a naționalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge și de limbă. Importanța primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria, Francesco Mario Pagano și Giambattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-leaa fost prototipul despotului iluminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea considerați răspunzători de Revoluția franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcație pentru apariția lumii moderne.

,,Analizatorul olfactiv la om"(Biologie)

Analizatorul olfactiv

                          

Nasul

          La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, în timp ce la animale el este foarte important. Este totusi extrem se fin. Mirosul actioneaza efectuând o analiza chimica a aerului ambiant si în particular a emanatiilor care se degaja din alimente. El completeaza astfel simtul gustului prin stimulari precise ale neuroreceptorilor.
          Perceperea unui miros se face în mai multe etape. Aerul plin de diversele sale mirosuri patrunde în nari si în cavitatile nazale. Moleculele emise de substantele odorizante, odata ajunse în nas, vor atinge un tesut denumit membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita de un mucus dens, se afla deasupra cavitatii nazale. Ea este compusa din numerosi cili microscopici care împiedica intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau, de asemenea, parte activa la aprecierea mirosurilor. Receptori olfactivi situati pe terminatiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul contine aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare (camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, îmtepator, putrid...). Celelalte substante odorizante sunt derivati ai acestora.
          Atunci când un miros ne gâdila cilii, receptorii reactioneaza trimitând impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celula receptoare este sensibila la dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt, ea se specializeaza într-un tip de miros. De aceea, atunci când un miros ajunge pe mucoasa nazala, molecula odorizanta se fixeaza direct pe receptorul corespondent, declansând formarea unui influx nervos.
Toate influxurile ajung în final la bulbul olfactiv, o extensie a cortexului, situata imediat deasupra foselor nazale. Datorita unor structuri denumite glomeruli, aflate în bulbi, influxurile nervoase ajung la creier într-un mod ordonat.
          Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel condus la creier, care îl interpreteaza. Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate.
Simtul mirosului si cel al gustului se completeaza; functionarea este independenta, dar ele interfereaza. În timpul unei mese, mirosul alimentelor excita narile si accentueaza deci deseori în sinergie, iar creierul nostru le asociaza automat efectele.
          Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoare la proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism.
1). Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv, contituit din celule receptoare si din celule de sustinere incluse in mucoasa olfactiva.
          -mucoasa olfactiva are o suprafata de 2-3 cm² si este dispusa in regiunea superioara a foselor nazale. Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care pleaca 6-8 cili olfactivi receptori, care depasesc celulele de sustinere si patrund in mucusul secretat de celulele glandulare ale mucoasei olfactive.
2). Segmantul de conducere
-axionii neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul caii, strabat in manunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in cutia craniana, formand nervii olfactivi cu traseu pana la bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care reprezinta deutoneuronii caii olfactive. Axonii acestora se despart: o parte trec in bulbul contralateral, iar cealalta parte formeaza tracturile olfactive, care se proiecteaza in cortex.
3). Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de protectie primara a aferentelor olfactive.

,,Camillo Benso Conte de Cavour''(Istorie)

Camillo Benso, Conte de Cavour (n. 10 august 1810, Torino - d. 6 iunie 1861, Torino), a fost un politician al Italiei, înainte de unificare.    Era fiul marchizului Michel Benso de Cavour și al Adelei de Sellon, de origine elvețiană. Aristocrat din Piemonte cu idei liberale, în tinerețe frecventa Academia Militară, devenind ofițer. Mai târziu abandonează armata și începe să călătorească în străinătate studiind dezvoltarea economică a țărilor industrializate, Franța și Anglia. Este numit la vârsta de 20 de ani primar al localității Grizane unde familia sa avea terenuri. Grinzane a schimbat numele său în Grinzane Cavour ca omagiu în amintirea lui Camillo Benso care i-a fost primar vreme de 17 ani.    În 1847 apare pe scena politică ca fondator, împreună cu Cesare Balbo, al unui ziar moderat, numit "Risorgimento" ("Redeșteptare"). Este ales deputat al Parlamentului în iunie 1848. A pierdut în alegerile din ianuarie 1849, dar în martie același an, recuperează locul în Parlament și îl menține până la moarte. În 1850, după un discurs în favoarea legilor Siccardi intră în componența cabinetului d'Azeglio ca ministru al Agriculturii, Comerțului și Marinei. În 1851 completează controlul său asupra vieții economice în Italia cu adăugarea la competențele sale a Finanțelor. În 1852, împreună cu Urbano Rattazzi, principalul exponent al stângii liberale, dă naștere unei forme de coaliție între componentele cele mai moderate ale dreptei și stângii piemonteze care îl purta în noiembrie al aceluiași an în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri.   După obținerea acestei funcții, Camillo Benso Conte de Cavour este interesat în potențarea economico-industrială a Regatului de Sardenia, favorizând construirea de căi ferate, de străzi și inițiind construirea tunelului feroviar Frejus. A dat un nou avânt agriculturii, introducând noi culturi, construind canale de irigație. A favorizat crearea unei industrii siderurgice și potențarea industriei textile. A reformat armata prin intermediul colaboratorului său, generalul Alfonso La Marmora, a construit Arsenalul Militar Maritim al orașului La Spezia.
   În politica internă a fost un făuritor al ordinii monarhice constituționale, toate reformele sale erau dictate de dorința sa de a împiedica orice insurecție democratico-republicană. Convins susținător al unei Biserici libere într-un Stat liber, fu interesat în a redimensiona puterea bisericii în înapoiatul regat al Sardeniei, a promovat construirea de grădinițe, a dus o luptă puternică împotriva Iezuiților care dețineau monopolul instrucției. A determinat aprobarea unei legi care suprima ordinele monastice cu scop contemplativ și abolea privilegiile forurilor eclesiastice. Această lege a determinat un mare scandal și opoziția regelui care a forțat Cavour să demisioneze, așa-zisa criză Calabiana (26 aprilie 1855). După câteva zile însă, regele trebui să renunțe, rechemă Cavour, dar proiectul de lege fu în parte abandonat.
   În politica externă fu în egală măsură abil și norocos, determinat, obiectivul său fiind acela de a crea un stat puternic în Italia de Nord sub coroana familiei Savoia, dar înțelese că pentru a obține un asemenea rezultat Piemonte ar fi trebuit să fie sprijinit de către puterile europene. În 1854 izbucni războiul din Crimeea: Franța și Anglia, aliate, luptau împotriva Rusiei care căuta să expansioneze în peninsula balcanică. Cavour oferi alianța Piemontelui marilor puteri trimițând în Crimeea un corp de armată. Pacea fu semnată în 1856 la Congresul de la Paris, cu reprezentantul Austriei. Cavour nu ceru nici o compensație pentru participarea la război, dar obținu ca o sedință să fie dedicată pentru a discuta expres problema italiană. Reuși astfel să susțină în mod public că reprimarea guvernelor reacționare și politica Austriei erau adevărații responsabili de neliniștea revoluționară care exista în peninsulă și care ar fi putut constitui o amenințare pentru guvernele din întreaga Europă. În acest fel, Cavour îndrepta atenția puterilor europene asupra chestiunii italiane. Pentru a avea succes, însă, ar fi trebuit să reușească să capteze atenția măcar a uneia în mod particular. În 1858 el întâlni în mod secret împăratul francez Napoleon al III-lea (care în tinerețe militase în conspirația bonapartistă) pentru a ratifica un tratat difensivo-ofensiv contra daunelor imperiului habsburgic. În tratat era prevăzut ca în cazul unui atac militar provocat de către Austria, Franța ar fi trebuit să intervină pentru a apăra Regatul Sardeniei și cele două armate aliate ar fi trebuit să elibereze toate teritoriile ocupate de către imperiu (Lombardia și Triveneto). Ca o compensație pentru ajutorul oferit Regatul Sardeniei ar fi oferit Franței teritoriile periferice Savoia și Nizza. În 1859 izbucni războiul între Franța și Piemonte de o parte și Austria de cealaltă parte. Războiul duse la anexarea Lombardiei, dar francezii întrerupseră războiul înainte de a fi prevăzut. Cavour înaintă demisia în semn de protest. În ciuda împotrivirii lui Victor Emanuel al II-lea, în 1860 Cavour iși reia funcția de Președinte de Consiliu.

Cu abile mișcări politice, ajutat și de către guvernul englez, reuși să obțină recunoașterea plebiscitelor din Toscana, din ducatele Modena și Parma și din teritoriile Statului Pontificio, pentru anexarea acestora la Regatul Sardeniei. Pentru a avea în continuare sprijinul francez în tentativa sa, care era acum aceea de a unifica peninsula italiană, cedă Franței orașele Nizza și Savoia. În mod ascuns ajuta Garibaldi să organizeze "Expediția celor 1000" (La Spedizione dei Mille) și apoi, cu scuza de a opri acest periculos revoluționar obținu aprobarea Franței de a ocupa statul Pontificio, cu excepția Romei.

Ajuns din urmă de către armata sabauda, Garibaldi donă regelui Vittorio Emanuele al II-lea sudul Italiei, determinând astfel o parțială reunificare a peninsulei. În 17 martie 1861 Victor Emanuel al II-lea fu proclamat rege al Italiei. Cavour deveni astfel primul președinte al guvernului Italiei, dar a durat puțin deoarece muri în 6 iunie 1861, în palatul familiei din Torino, probabil de malarie, făcând să naufragieze opera diplomatică de acorduri cu Papa.

,,Giuseppe Garibaldi"(Istorie)

S-a născut pe data de 4 iulie 1807 la Nisa (în italiană Nizza). Deși părinții săi doreau ca fiul lor să devină medic sau preot, Garibaldi a ales drept drum în viață marea și călătoriile. Astfel, în timpul unei călătorii, acesta „face cunoștință” cu grupul secret Giovine Italia(„Tânǎra Italie”), înființat în 1831 de Giuseppe Mazzini. Garibaldi se înscrie sub numele de Borel.

În tinerețe a fost angajat ca marinar pe vase comerciale care străbăteau Mediterana. În 1833 a devenit membru al organizației secrete „Tânǎra Italie”, condusă de Giuseppe Mazzini. Această organizație milita pentru eliberarea Italiei de sub dominația străină și unificarea acesteia. După un an, a fost implicat în acțiunea de capturare a unui vas de război, fiind prins de poliție și condamnat la moarte. A reușit să evadeze și să fugă în America de Sud unde și-a petrecut următorii 12 ani. Aici a participat la revoltele organizate în Brazilia și apoi în Uruguay, remarcându-se printr-un neobișnuit talent militar.

A revenit în 1848 în Italia, pentru a participa la mișcarea revoluționară care se desfășura în țara sa ca și în multe alte state europene. În fruntea unei armate de 30 000 de voluntari s-a pus în slujba regelui Sardiniei pentru a lupta împotriva stăpânirii austriece în Lombardia. În 1849 a participat, alături de Giuseppe Mazzini, la apărarea Romei, proclamată Republică de către revoluționari. A putut să respingă timp de o luna asaltul armatei franceze asupra Romei. Superioritatea numerică a francezilor a determinat în cele din urmă retragerea lui Garibaldi, împreună cu 5 000 de susținători fideli. Cei mai mulți dintre aceștia vor pieri în lunile următoare în urma acțiunilor de „curățare“ întreprinse de armata austriacă în teritoriul italian pe care îl controla. Garibaldi a izbutit să fugă din nou din Italia, de această dată refugiindu-se în Statele Unite, țară în care a rămas până în 1854.

Întors în Italia, s-a stabilit în insula Caprera (aflată în nord-estul Sardiniei). Principalul său obiectiv a devenit lupta pentru unificarea Italiei în jurul regelui Victor-Emmanuel al II-lea de Savoia, conducătorul Sardiniei și Piemontului, și al primului sǎu ministru, Camillo Cavour. A participat în 1859 la războiul dus de Sardinia împotriva Austriei, luptând în Alpi. În 1860, în fruntea a 1 000 de oameni a întreprins o expediție în Sicilia (devenită celebră sub denumirea „Expediția celor 1 000 de cămăși roșii“) reușind să înlature monarhia locală și sǎ instituie un guvern provizoriu.

A cucerit Sicilia și Neapole, care s-au unit astfel cu regatul Sardiniei și Piemontului (1861) după care s-a retras în insula Caprera. În 1861, întreaga Italie, cu excepția Romei (aflată sub autoritatea Papei) și a Veneției (rămasă sub control austriac), a fost unificată. În 1862, Garibaldi a intrat în conflict cu Victor-Emmanuel al II-lea. În ciuda opoziției regelui, care încerca să evite un conflict cu Franța ale cărei trupe ocupau Roma, Garibaldi a constituit un grup de voluntari din Sicilia cu care intenționa să ocupe Roma pentru a o transforma în capitala Italiei. A fost înfrânt de trupele regale la Aspromonte (29 august 1862), capturat, dar eliberat puțin timp mai târziu.

În timpul războiului din 1866, în care Italia, aliată cu Prusia, a luptat împotriva Austriei, Garibaldi a condus din nou un corp de voluntari cu care a reușit să înfrunte cu succes în Tirol armata austriacă. La sfârșitul războiului, Veneția a devenit parte integrantă a Italiei unificate. După o nouă încercare nereușită de a cuceri Roma (1867), Garibaldi s-a retras în insula sa.

O dată cu anexarea Romei la Italia, în 1870, Garibaldi a devenit membru al Parlamentului italian.

Giuseppe Garibaldi este considerat una dintre figurile fundamentale ale Risorgimentului italian și este, poate, personajul istoric cel mai faimos și popular înItalia. Este cunoscut și cu numele de „erou al celor două lumi” pentru acțiunile militare îndeplinite atât în America de Sud, cât și în Europa în numele independenței și al libertății popoarelor.
Chiar dacă a fost ales din nou în parlamentul italian, Garibaldi a petrecut o mare parte din ultimii săi ani în insula Caprera.^[1] El a murit la 2 iunie 1882 și este înmormântat la ferma sa de pe insula Caprera, alături de soția sa și o parte a copiilor săi

Compania ,,Miei"(Istorie)

După înfrângerea revoluţiei din anii 1848-1849, Italia a rămas fărâmiţată, aflându-se, în mare parte, subjug străin. Lombardia şi Veneţia continuau să facă parte din Imperiul Habsburgic. în Parma, Modena şi Toscana au fost restabiliţi, cu ajutorul armatei austriece, monarhii, care în curând au anulat constituţiile din 1848. Armatele habsburgice au ocupat Romagna, care făcea parte din Statul Papal. Papa Pius al IX-lea a obţinut ca trupele franceze să rămână la Roma. în toate aceste state s-a stabilit un regim autoritar.Desigur, fărâmiţarea Italiei şi politica conservatoare a monarhilor limitau ascensiunea economică a statelor italiene.Se consolida burghezia şi nobilimea liberală, care era interesată în formarea Statului Unificat Italian, eliberat de dependenţa austriacă. Se forma o piaţă unică. Toate acestea au contribuit la formarea condiţiilor optime pentru unificarea Italiei şi eliberarea ei de sub jugul Imperiului Habsburgic.
La 13 octombrie au avut loc noi demonstraţii de stradă şi o nouă consfătuire, la care Garibaldi, Crispi, Cattaneo au propus convocarea Adunării Constituante, în vederea formării unui stat democratic. însă împotrivirea lui Pallavicino şi Conforti, ca şi apelul semnat de o mie de gardişti care insistau să fie organizat plebiscitul, i-au făcut să cedeze. Garibaldi şi gruparea de stânga, sub influenţa lui Mazzini, şi-au concentrat forţele asupra luptei pentru unificare. Ei au reuşit să formeze o armată care a distrus Vechiul Regim din Regatul Napolitan. în acelaşi timp, ei n-au acordat importanţa cuvenită luptei politice.
Desigur, pe lângă factorul intern, un rol important l-au jucat şi factorii externi. împotriva Italiei democratice a acţionat aproape întreaga Europă. Austria s-ar fi folosit de situaţie pentru a-şi păstra dominaţia în peninsula Apenină. Napoleon al III-lea ar fi putut face un joc de amploare, urmărind să-şi supună Italia. Chiar şi Anglia, urmând politica „izolării splendide", a susţinut Campania „miei" lui Garibaldi, şi intervenţia armatelor piemonteze în Marco şi Umbria, considerând că formarea unui stat italian puternic va contribui la menţinerea echilibrului european. Ea susţinea poziţia Austriei şi avea o atitudine negativă faţă de democraţi. Desigur, între marile puteri existau serioase contradicţii, pe care Cavour, un politic iscusit, ştia să le folosească.
Plebiscitul de la 21 octombrie a aprobat alipirea Neapolelui şi Siciliei la Regatul Sardinian. Astfel, Ia sfârşitul anului 1860 Italia (în afară de Roma şi Veneţia) era unificată. Parlamentul, convocat la Torino la 17 martie 1861, a proclamat formarea Regatului Ita¬lian în frunte cu regele Victor Emanuel al II-lea.
Liberalii moderaţi au preluat puterea. Slăbiciunea Partidului Acţiunii, nerezolvarea problemei agrare — fapt care a îndepărtat ţăranii — au asigurat victoria liberalilor şi alipirea la Regatul Sardiniei a statelor eliberate.
Gruparea liberalilor moderaţi a fost numită „Dreapta Istorică". Un ajutor important l-au acordat liberalilor Franţa şi Anglia.
Prevederile constituţionale din Piemont au fost aplicate în sudul ţării, ceea ce a permis unificarea legislaţiei, a sistemului judiciar, vamal, a sistemului de măsuri şi greutăţi, a deschis calea spre apropierea economică a teritoriilor fărâmiţate. Construirea rapidă a căilor ferate a stabilit legături între diferitele regiuni ale Italiei. Se forma o piaţă naţională italiană.
Statul italian unificat s-a confruntat la început cu probleme grele. A izbucnit o răscoală amplă a ţărănimii italiene, din cauză că guvernul anulase decretul de la 1 ianuarie 1861 privind împărţirea pământurilor obştilor.
Atâta vreme cât Papa păstra puterea sprijinindu-se pe soldaţii lui Napoleon al III-lea, Italia se găsea în dependenţă de Franţa.
În iunie 1861, la scurtă vreme după formarea Regatului Italian, a murit pe neaşteptate contele de Cavour. Perioada ce a urmat s-a caracterizat printr-o instabilitate guver­namentală (în decurs de 9 ani s-au schimbat 9 guverne).
Victor Emanuel al II-lea a încercat să unifice Italia pe calea războaielor şi a manevrelor diplomatice. El a acceptat propunerea Prusiei de a participa la războiul contra Imperiului Austriac, cu condiţia să i se retrocedeze Veneţia.
După Tratatul de pace de la Viena a urmat procedura înjositoare de transmitere a Veneţiei către Prusia, care apoi a cedat-o Italiei. Tratatul de pace de la Veneţia a provocat revolte în Italia. Garibaldi şi democraţii nu au recunoscut condiţiile tratatului, însă Victor Emanuel s-a supus condiţiilor dictate de Prusia şi Austria. Astfel, în afara graniţelor rămânea numai Roma.
Abia în 1870, ca rezultat al Războiului franco-prusian şi al înfrângerii de la Sedan, corpul francez a fost rechemat din Roma. La 20 septembrie 1870, armatele italiene, după o scurta bătălie, au intrat în Roma, care din vara anului 1871 a devenit capitala Italiei.
Imediat după luarea Romei parlamentul italian a adoptat o lege care prevedea inviolabilitatea papei şi un subsidiu în favoarea acestuia în sumă de 3 milioane lire anual. Papa a păstrat palatul de la Vatican, dar, fiind nemulţumit, s-a declarat „prizonierul veşnic al statului italian".
Astfel, s-a desăvârşit formarea statului naţional italian. S-a pus capăt dependenţei Italiei de Austria şi de puterea laică a Papei.
Soluţionarea problemei istorice a ţării - unificarea - a deschis calea spre progresul social şi spre formarea naţiunii italiene.

Evenimentele expediției au avut loc în cadrul procesului de unificare a Italiei, orchestrat în principal deCamillo Cavour, primul ministru al Sardinia-Piemontului. După anexarea Marelui Ducat de Toscana, a ducatelor Modena și Parma, precum și a Romagnei de către Piemont în martie 1860, naționaliștii italieni au pus ochii pe Regatul celor Două Sicilii, care cuprindea tot sudul Italiei continentale și Sicilia, acesta devenind următorul pas către unificarea tuturor teritoriilor locuite de italieni.

În 1860 Garibaldi, deja cel mai celebru lider revoluționar italian, se afla la Genova și punea la cale o expediție împotriva Siciliei și Neapolelui, cu susținerea discretă a Regatului Unit.^[2] Regatul Unit era îngrijorat și de abordarea pe care napolitanii o aveau față de relațiile cu Imperiul Rus, care încerca să-și deschidă calea către Marea Mediterană. S-a sugerat (printre alții, de Lorenzo del Boca) că susținerea britanică pentru expediția lui Garibaldi a fost determinată de necesitatea obținerii unor condiții economice mai favorabile pentru minereul de sulf din Sicilia, necesar în mari cantități la noile vapoare.

Cei o mie au dat o primă bătălie la Calatafimi în fața a circa 2.000 de soldați napolitani, la 15 mai. Bătălia s-a încheiat nedecis, dar a dus la creșterea moralului „celor o mie” și, în același timp, la căderea moralului napolitanilor care, prost conduși de ofițerii lor, au început să se simtă abandonați. Între timp, numărul „celor o mie” a crescut la 1.200 prin înrolarea unor voluntari localnici. Ajutați de o insurecție populară, la 27 mai ei au asediat orașul Palermo, capitala insulei. Orașul era apărat de circa 16.000 de oameni, dar ei erau sub conducerea confuză și ezitantă a generalului Ferdinando Lanza, în vârstă de 75 de ani.

În timp ce două coloane de garibaldieni au atacat perimetrul exterior al orașului, o parte a populației, împreună cu 2.000 de deținuți eliberați din închisorile locale, s-au ridicat împotriva garnizoanei. Când soldații au fost împinși de pe o mare parte din pozițiile lor, generalul Lanza le-a ordonat să bombardeze orașul vreme de 3 zile, cauzând moartea a 600 de civili. Până la 28 mai, Garibaldi controla cea mai mare parte din oraș și a declarat autoritatea Bourbonilor nulă. A doua zi, un disperat contraatac napolitan a fost și el respins, iar Lanza a cerut armistițiu; flota napolitană a părăsit portul.