Nanismul Hipofizar(Biologie)

Nanismul hipofizar este o afectiune caracterizata prin dezvoltare staturala insuficienta (femei: 120 cm, barbati: 130 cm).

Cauzele nanismului hipofizar:

Cauzele nanismului hipofizar sunt:

- defecte congenitale ale hormonilor de crestere;
- mutatii genetice ale hormonilor eliberatori ai hormonilor de crestere sau ale genelor care codifica hormonul de crestere de origine hipofizara;
- sindrom Laron - lipsa de raspuns a organismului la hormonii de crestere;
- alterarea genei care codifica receptorii hormonilor de crestere;
- malformatii, anomalii congenitale de formare a glandei hipofizare, responsabila de producerea hormonilor de crestere;
- malformatii ale celulelor secretante de hormoni de crestere: glanda hipofiza exista, insa nu este capabila sa sintetizeze hormonii;
- alte tumori hipotalamo-hipofizare: craniofaringiom, adenom hipofizar, chisturi, pinealom ectopic, gliom de chiasma optica;
- leucemie;
- limfoame;
- meningita tuberculoasa;
- meningoencefalite acute;
- iradiere;
- traumatisme cranio-cerebrale;
- suferinta la nastere: prezentatie pelvina;
- idiopatica: fara nici o cauza.

Semnele si simptomele nanismului hipofizar

Semnele nanismului hipofizar sunt:
- intarziere staturo-ponderala;
- masiv facial slab dezvoltat, "inghesuit", aspect de "papusa";
- colorarea tegumentelor fetei in forma de fluture ;
- piele ridata, aspect uscat, "batut de vant";
- voce pitigaiata, stinsa;
- aspect grasut prin depunerea grasimilor la nivelul trunchiului;
- insuficienta dezvoltare a craniului si a mainilor;
- gracilitate musculo-scheletica si hipotonie;
- la baieti, organele genitale externe sunt mai mici fata de normalul varstei;
- intarziere pubertara (2-6 ani);
- infantilism sexual;
- inteligenta normala: complexe de frustrare, comportament corespunzator varstei staturale.

Diagnosticul de nanism hipofizar

Diagnosticul de nanism hipofizar se pune pe baza urmatoarelor examene paraclinice:

- radiografia oaselor carpiene releva o intarziere in maturarea scheletala;
- varsta osoasa este intarziata cu 3-4 ani pana la 6-7 ani fata de normal;
- sudarea cartilajelor de crestere este intarziata;
- scade densitatea osoasa;
- radiografia de craniu cu sa poate prezenta craniofaringion sau sa mica;
- hipoglicemie spontana ce duce la cresterea frecventei convulsiilor si a tulburarilor de comportament;
- cresterea azotului ureic;
- scaderea creatininei;
- cresterea lipidelor serice;
- scaderea hidroxiprolinei urinare;
- determinari hormonale: scade hormonul de crestere plasmatic (0-10 mU/ml) ;
- teste de stimulare cu agenti farmacologici: testul la insulina, testul la somn, testul la glicina, arginina, clonidina;
- determinarea anticorpilor anti hormon de crestere si anti- proteina de transport a acestuia;
- determinarea hormonilor tiroidieni, sexuali, ai corticosuprarenalei;

Evolutia si prognosticul nanismului hipofizar

Deficitul staturo-ponderal se accentueaza cu varsta, raspunsul la terapie este proportional cu varsta la care a inceput aceasta.

Hipostatura creeaza, de regula, probleme psihosociale.

Infantilismul sexual se accentueaza.

Tratamentul nanismului hipofizar

Tratamentul nanismului hipofizar curpinde:

- hormoni de crestere sintetici/ semisintetici obtinuti prin tehnologie ADN recombinant;
- factor de crestere insulin-like 1 (IGF 1);

Tratamentul peste varsta de 14 ani are rezultate mediocre.

Analizatorul cutanat.Pielea(Biologie)

                                 Analizatorul cutanat

Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parțial keratinizată) și care, în interiorul cavităților respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice și microorganisme, participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de termoregulație, execută funcțiile de respirație, conține rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul.

Suprafața

Suprafața pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminențe.

Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavitățile naturale (gură, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloși (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvența mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul unde absorbția percutanată a apei, electroliților, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor substanțe, este maximă.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticității.

Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute.

Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc.

Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie expresia unei elasticități normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor microcutele sunt așezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari.

Cutele funcționale se constituie ca urmare a scăderii elasticității cutanate și a contracțiilor musculare (riduri).

Culoarea pielii depinde de:

• cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variațiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între anumite limite și în funcție de expunerea la razele ultraviolete.
• gradul de vascularizație capilară determină nuanța roz-roșie. Vascularizația mai abundentă a feții produce și anumite particularități morbide regionale: bolile congestive ale feții sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde și de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată și mai subțire, motiv pentru care e roză.
• grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și e roză, pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiții de hiperkeratoză. Abundența keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă.

Mucoasele sunt mai subțiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permițând să se perceapă vascularizația din profunzime, de unde culoarea lor roșie.

În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafețele morbide devin albe și mai rugoase.

Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară și acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete.

Suprafața pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m². Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variații largi în raport cu corpolența), circa 5% de derm și sub 1% de epiderm.

Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și pe suprefețele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are variații mari regionale.

Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși, înveliți într-un țesut conjunctivo-elastic, funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticității, plăgile devin mai mari decât suprafața secționată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafața prelevată.

Mobilitatea pielii este variabilă: față de planurile profunde este ușor mobilizabilă la față, torace, membre, penis și puțin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor și pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esențiale).

Funcțiile pielii

• funcția de apărare, împiedică pătrunderea unor agenți patogeni în organism (bacterii, substanțe toxice, radiații)
• funcția termoregulatoare la menținerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă.
• funcția de apărare față de razele ultraviolete la animale această funcție e realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe și reflectă cam 50% din radiații, absorbirea radiațiilor se realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiații se poate produce cancerul de piele.
• pielea ca rezervor de celule embrionare această funcție este folosită de chirurgie în transplanturi.
• funcția imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.
• funcția de organ de simț este una din funcțiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
  • de durere (fiind până la 200/cm²),
  • de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
  • termoreceptorii (corpusculii Krause),
  • receptorii la întindere (corpusculii Ruffini),
  • receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, mamelon, organele genitale externe (corpusculii Meissner și celulele Merkel)
    
    Structura microscopică
    
    Pielea este constituită din 3 învelișuri: epidermul de origine ectodermică, dermul și hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).

Epidermul
Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în permanență regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor are loc prin difuzarea limfei interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spațiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic și funcții, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare și melanocitele mult mai puțin numeroase.     Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre suprafață. Se realizează astfel o mișcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metaboliști care în cursul primelor luni de viață fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piele. În piele se așază între celulele bazale.

Stratul bazal
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu acțiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele și corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.

Stratul spinosStratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafață devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în metaplazii, și în alte numeroase afecțiuni. Celulele sunt separate prin spații înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstițială nutritivă, rare celule limfocitare și se găsesc terminații nervoase amielinice. Aceste spații reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menținută prin punți intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formațiunile obișnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

Stratul granulosStratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundența granulațiilor citoplasmatice de keratohialină. Formează o barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră este însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații, glucoză, dar și de substanțe nocive (ex. nicotina).

Stratul lucidStratul lucid numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină și grăsimi. Prezența glicogenului atestă existența unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie așa-numita "bariera epidermică" (barieră față de apă, substanțele chimice și microorganisme).

Stratul cornos
Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafață. Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca și organitele celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un înveliș de keratină și un conținut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra stratului cornos și amestecat cu celulele stratului disjunct, se găsește un strat funcțional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreției sudoripare și sebacee, și din debriurile celulelor cornoase și a substanței intercelulare. Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecție față de microorganisme și față de substanțele chimice. Pe suprafața pielii și între celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriți la nivelul stratului conjunctiv.

Dermul
Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (și totodată reunit) de epiderm prin membrana bazală.

Membrana bazalăMembrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice și dermice. Ea îndeplinește o funcție de filtru selectiv, pentru substanțele provenite din derm și care servesc la nutriția epidermului, dar constituie și a doua „barieră" pentru substanțele ce ar putea pătrunde din epiderm.

StraturileDermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele dermice și o zonă subțire situată sub ele. El este denumit strat subpapilar și se caracterizează prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase, substanța fundamentală mai abundentă și o vascularizație și inervație bogată (plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent și e compus preponderent din fibre colagenice, elastice și reticulare.Pielea este 7% din greutatea corporala.

CeluleleCelulele sunt prezentate de fibroblaști, fibrociți, histocite, mastocite, limfocite și plasmocite cu specificul lor funcțional.

Substanța fundamentalăSubstanța fundamentală afară de mucopolizaharide acide e bogată în apă, conține săruri (mai ales sodiu și calciu), proteine, glicoproteine și lipoproteine, glucoză (care la acest nivel are o concentrație identică cu cea din plasmă, în timp ce în epiderm este redusă la 1/3).

Hipodermul
Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de celule grase (lipocite) conținând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și de izolator termic și mecanic. Acești lobuli sunt separați prin septe conjunctive, în care se găsesc vase și nervi. O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară și coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepțiune glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcția sa secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare și glandele apocrine sunt relații apropiate, în sensul că:

• • 
    • celulele secretă un conținut bogat de proteine;
    • tipul celular secretor se caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.

Anexele pielii
Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele și glandele pielii.

Fanerele
Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferențiate la suprafața ei, cu funcție de apărare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor și a părului.

Unghia
Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei (corpus unguis), alcătuit din limbul și patul unghial și o rădăcină (radix unguis), situată proximal, corespunzând părții acoperite de un repliu cutanat, numit plica supraunghială, care se prelungește pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula, porțiunea roză, palidă semilunară a corpului, care în profunzime, se continuă cu rădăcina.  Lama unghială e formată dintr-o porțiune superficială dură și un strat profund moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghială (porțiunea cea mai profundă a rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naștere prin cornificarea celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găsește șanțul subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu unghia, formând hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zisă și este format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafața limbului se continuă la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând eponichium (perionix).

Părul
Firul de păr este alcătuit din două părți: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină sau tijă și o parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină (radix pili). Ultima se termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al părului (bulbi pili) creșterea părului se produce în regiunea bulbului. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens vascularizată. Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roșie, castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunțos sau roșiatic, care se formează în bulb. Părul alb al senectuții se datorește pătrunderii aerului în tijă.

Tija
Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6 mm, cu lungimea care variază între câțiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea și densitatea variază regional și este legată de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului, pe față la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen (la bărbat).

Foliculul pilosebaceu
Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginație în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge până în hipoderm. El conține firul de păr și are anexate glanda sebacee și un o fibră musculară netedă, mușchiul piloerector.

Glandele pielii

Glanda sebacee
Glanda sebacee este glanda acinoasă (în ciorchină). Ea o holocrină, sebumul secretat luând naștere prin degenerescența groasă a celulelor care căptușesc pereții glandei. În regiunile numite seboreice (nas, frunte, menton, ureche, mediosternal etc.) aceste glande sunt hipertrofiate, conferind regiunilor respective o onctuozitate și o reactivitate particulară. Funcția acestor glande este endocrino-dependentă (sistemul hipofizo-steroidic cortico-suprarenal și sexual). Ele secretă grăsimea pielii, care unge stratul cornificat al epidermusului și părul, îi apără de apă, microorganisme, înmoaie pielea. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei în sacii pieloși.

Glandele sudoripare
Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt de două tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toată suprafața corpului și care se deschid direct la suprafața epidermului prin pori și glandele apocrine, mult mai mari, dispuse numai la nivelul axelor, în jurul mamelonului și la perineu. Glandele ecrine elimină produsul fără a modifica structura celulelor, ce rămân intacte: sudoarea elaborată de ele e apoasă și bogată în săruri, cu un pH acid, fără conținut proteic sau părți din celulele secretante. Glandele apocrine sunt merocrine: secreția lor rezultă în parte din eliminarea unei părți din celulele secretante. Ele intră în funcție după pubertate, fapt ce arată endocrino-dependența lor. Ele se varsă în infundibulul folicular, sudoarea lor este mai viscoasă, mai bogată în proteine și are un pH neutru, ceea ce explică infecția lor frecventă. Glandele sudoripare secretă sudoarea, care conține mari cantități de apă și, evaporând-o reglează astfel temperatura corpului. În afară de apă sudoarea conține produsele metabolismului azotat (ureea) și diferite săruri.

Analizatrul auditiv(Biologie)

Analizatorul auditiv - anatomie si fiziologie

1. Undele  sonore

-fregvenţa  este  măsurată  in  herz.

-Intensitatea este  măsurată  in  decibeli.

2.  structura  urechii 

a. Urechea externă

            -direcţionează  valurile  sonore  în  canalul  auditiv 

b.Urechea  mijlocie 

- Este  umplută  de  aer

- Conţine  membrana  timpanică  şi  osişoarele  auditive  (ciocănaşul, nicovala şi  scăriţa).  Scăriţa  este  înserată  în  fereastra  ovală, o membrană  dintre  urechea  mijlocie  şi  urechea  internă. 

- Undele  sonore  fac  ca  membrana  timpanică  să  vibreze,  la  rândul  lor  oscilaţiile  vibrante  împing  scăriţa  în  fereastra  ovală  şi  fac  o  deplasare  a fluidului  în  urechea  internă. 

- Energia  sonoră  este  amplificată  de  acţiunea de pârghie a osişoarelor auditive  şi  concentrarea  undelor sonore  de  la  membrana  timpanică  mare  pînă la  fereastra  ovală  mică.

c)  Urechea  internă 

- este  umplută  cu  lichid

     - consistă  dintr-un  labirint  (canale  semicirculare,  cohlea  şi  vestibulul)  şi  o  serie  de  ducturi  numite  labirintul  membranar.

Partea  fluidă  externă  a  ductului  este  perilimfă. 

Partea  fluidă  internă  a  ductului  este  endolimfă.

  

 Structura  cohleei: 3  canale  tubulare.

a)   Scala  vestibuli  şi  scala  timpani  conţin  perilimfă  care  are  un  nivel  înalt  de  (Na+).

b)             Scala  media  conţine  endolimf , care  are  un  nivel  înalt  de  (K+).  Scala  medie  este  mărginită  de  membrana  bazilară  pe care se află organul  Corti.

Structura  organului  Corti

a. Este  localizat  pe  membrana  bazală

b. Conţine  celule  receptoare (celulele  ciliate interne  şi  celulele  ciliate externe,  p/u  stimuli  audutivi.  Cilii  acestor celule  ies  în  endolimfă).

c. Celulele  ciliate  interne  sunt  aranjate  într-un  singur  rând  şi  sunt  puţine  la  nr. Celulele  ciliate externe  sunt  aranjate  în  rânduri  paralele  şi  sunt  în  nr.  mai  mare  decât  celulele  ciliate interne.

Ganglionul  spiralat  conţine  corpul celulelor   ce formează nervul  auditiv  (nervul  cranian  CN  VIII  face  sinapsă  cu  celulele  ciliate).

Paşii  în  transmiterea  auditivă  de  către  organul  Corti  

           Oscileţiile de la  Scala  vestibulară → Scala  media → Membrana  tectorială →  Membrana  bazilară →  Scala  timpani (cilii  celulelor  ciliate sunt  orientate spre membrana  tectorială).

                       Organul  Corti  şi  transmiterea  auditivă.

a)          Undele  sonore  cauzează  vibraţia  organului  Corti,  deoarece  membrana  bazilară este  mult  mai  elastică  decât  membrana  tectorială,  vibraţia  membranei  bazilare  cauzează  înclinarea  cililor celulelor  ciliate  întrucât  ele  împing  membrana  tectorială.

b)         Înclinarea  cililor  cauzează  schimbări  în  conducerea  K+  în  membrana  celulei  ciliate.  Înclinarea  într-o  direcţie  cauzează  depolarizarea,  în  direcţie opusă  cauzează  hiperpolarizarea.  Potenţialul  oscilator  care  rezultă  este  numit  potenţialul  microfonic  cohlear.

c)          Potenţialul  oscilator  al  celulelor  ciliate  generează  stimuli  în fibrele nervilor  cohlear. 

Cum  sunt  codate  sunetele. 

1. Frecvenţa  care  activează  anumite  celule  ciliate depind  de  plasarea  acestora de-a  lungul  membranei  bazilare.
2. Baza  membranei  bazilare  (lângă  fereastra  ovală  şi  rotundă)  este  îngustă  şi  rigidă.  Ea  răspunde  cel  mai  bine  la  frecvenţa  înaltă.
3. Apexul  membranei  bazilare  (lângă helicotremă)  este  larg  şi  compliant.  Răspunde  cel  mai  bine  la frecvenţe  scăzute. 

Căile  auditorii  centrale 

1. fibrele  se  ridică  prin  lemniscus  lateral  la  coliculul  inferior urmează  nucleul  geniculat  medical  al  talamusului  apoi  cortexului  auditiv.
2. Fibrele  pot  fi  încrucişate  şi  neîncrucişate  rezultînd  cu  un  amestec  al  fibrelor  auditive  ascendente  de la ambele  urechi,  la  toate  nivelurile  înalte.  Totuşi  leziunea  cohleei  unei  urechi  cauzează  asurzirea  unilaterală  şi  atât. 
3. Este  o  reprezentare  tonotopică  a  frecvenţei  la  toate  nivelele  căilor  auditorii  centrale. 
4. Discriminarea  trăsăturilor  complexe  (aşa  ca  abilitatea  de  a  recunoaşte  o  secvenţă  model,  este  o  proprietate  a  cortexului  cerebral.

Analizatorii:Organele de simț(Biologie)

Anatomia limbii(Biologie)

Limba (lat.: Lingua, grec.: Glossa) este un organ musculos, acoperit de mucoasă, foarte mobil, cu sensibilitate tactilă mare, aflat în cavitatea bucală a animalelor și omului. Are rol în prehensiunea alimentelor, în masticație, deglutiție. Prin faptul că este dotată cu un tip special de chemoreceptori (mugurii gustativi), este considerată "organul simțului gustativ", dar are un rol imporatant și în olfacție. La om și primate are rol și în fonație.

Anatomia limbii
Partea dorsală a limbii Dorsum linguae este ușor bombată, partea anterioară fiind liberă cu un șanț medianSeptum linguae fiind locul de inserție a mușchilor limbii (care sunt bogat vascularizați și inervați), în partea posterioară mucoasa limbii prezintă deschiderea glandelor salivare, partea ventrală (inferioară), median este legat de planșeul cavității bucale prin frâul limbii (Frenulum linguae), astfel încât numai vârful limbii este liber.
Baza limbii (Radix linguae) este prin mușchi și ligamente fixat de laringe.

Mucoasa limbii
Mucoasa dezvoltată care acoperă limba este continuarea mucoasei cavității bucale pe care se află papilele linguale (Papillae linguales), prelungiri cu forme diferite Papillae filiformes, Papillae conicae, Papillae lentiformes cu rol mecanic (la rumegătoare aceste papile sunt acoperite cu strat cornos ceea ce determină aspectul aspru al limbii),
Papilele gustative (Papillae gustatoriae) ce au forma de ciupercă (Papillae fungiformes) care sunt terminațiile nervilor glosofaringian și facial au rol senzitiv: tactil, termic și gustativ.
Pe marginea limbii se află papilele Papillae vallatae ce sunt înconjurate de un brâu de glande salivare, pe când Papillae foliatae (papilele lamelare) dezvoltate la cabaline, nu sunt prezente la toate mamiferele.
Mucoasa limbii conține mai ales la baza limbii numeroase glande salivare.
Mai demult s-a căutat zonarea limbii după simțul gustativ (sărat, acru, dulce,amar) teoria lui David Hänig (1901) teorie ce azi este considerată falsă.

Rolul limbii
Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec cu saliva și ajutor în masticația și deglutiția hranei la nivelul faringelui.
La om are un rol important în vorbire, formarea sunetelor articulate.
De asemenea joacă un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru, amar, sărat, gras) aceste papile gustative fiind uniform repartizate pe suprafața limbii, cu excepția gustului amar care este mai bine reprezentat la baza limbii.

Analizatorul olfactiv și gustativ la om(Biologie)

Nasul (lat.nasus) în anatomie înseamnă un organ al vertebratelor care este compus din orificiul nărilor și cavitatea nazală.

La om ca și la celelalte mamifere, nasul este situat în centrul feței sau în vârful botului, după cavitatea nazală urmândfaringele unde se întâlnește calea respiratorie cu calea digestivă.

IgienaSimțul mirosului și cel al gustului pot fi afectate sub acțiunea unor factori de risc, dacă nu sunt respectate anumite reguli de igienă. Bunaoară, consumul frecvent de alimente fierbinți duce la distrugerea papilelor gustative.
 
Funcțiile nasului

• funcția respiratorie, prin nas se inspiră și expiră aerul necesar respirației, nasul având și un rol de filtrare a impurităților din curentul de aer inspirat prin perișorii și mucoasa nazală umedă.
  La om prin inspirație sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20 -30 de minute), astfel există posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale.
• funcția mirosului este îndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele prin coane.Este captusit cu mucoasa nazala prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus.
  
  

  Calea de conducere a analizorului olfactiv

  • protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu mici vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor (neuronilor) bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu, cu traseu pana la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al caii olfactive si anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in paleocortex (pe fata mediala a lobului temporal-aria olfactiva girul hipocampic si nucleul amigdalian) unde este perceput mirosul.
    

    Bolile nasului

    • Rhinitis inflamația mucoasei din cavitatea nazală;la răceală cu guturai sau rinită alergică,
    • (Epistaxis) - hemoragie nazală
    • Eczema nazală
    • Devierea septumului nazal
    • Furuncull
    • Rhinophym
    • Tumori: Bazaliom, Spinaliom, rar Sarkom și Melanom
      
      
      

Analizatorul Vizual(Biologie)

Fiziologia analizatorului vizual

Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz.Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu,orientarea spatiala,in mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane.
Anatomie
a)Segmentul receptor este inclus in globul ocular. Globul ocular este constituit din : invelisuri,aparatul optic si receptorul
invelisurile globului ocular:
· tunica fibroasa,sclerotica,este o formatiune conjunctiva,alba la exterior ,cu rol protector.pe ea se insera musculatura extrinseca a globului ocular(drept-superior,inferior si intern,oblic inferior,drept lateral,oblic superior).
· tunica vasculara,coroida,este pigmentata si vascularizata.Are functii trofice si confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura.Din ea se constituie in partea anterioara a globului ocular irisul si corpul ciliar (musculatura intrinseca a globului ocular)cu fibre circulare si radiare.
· tunica nervoasa,retina,cuprinde celulele fotoreceptoare.

b)Aparatul optic cuprinde mediile transparente:
· corneea transparenta este nevascularizata,bogat inervata prin terminatii nervoase libere.
· umoarea apoasa din camera anterioara este un lichid transparent,secretat permanent de procesele ciliare si drenat prin sistemul venos.
· cristalinul este o lentila biconvexa,transparenta,invelita intr-o capsula-cristaloida.Este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor.Nu este vascularizat si nici inervat
· corpul vitros este un gel transparent.El umple cavitatea posterioara a globului ocular intre cristalin si retina.

c)Receptorul sau retina,constituita din zece straturicelulare.Stratul profund,format din celule pigmentare,are functii de protectie si metabolice,asigurand sinteza pigmentilor fotosensibili.Al doilea strat cuprinde celulele fotosensibile cu conuri si bastonase.
Celulele cu conuri , aproximativ 7 mil/retina,predomina in pata galbena (macula lutea) si constituie in exclusuvitate fovea centralis,zona cu acuitate vizuala maxima.Pigmentul fotosensibil este iodopsina.Celulele cu conuri au rol important in vederea diurna,in perceperea culorilor si a formelor.
Celulele cu bastonase , aproximativ 130 mil/retina,sunt mai numeroase la periferie,mai putine in pata galbena si lipsesc din foveea centralis.Pigmentul fotosensibil este rodopsina.Celulele cu bastonas asigura vederea la lumina slaba,vederea nocturna.
La nivelul stratului de neuroni bipolari si al stratului neuronilor multipolari din retina se manifesta procesul de convergenta.La nivelul foveei centralis nu se manifesta convergenta.
Un neuron multipolar impreuna cu neuronii bipolari care converg la acesta si cu celulele fotoreceptoare care converg la neuronul bipolar formeaza o unitate functionala.Acuitatea vizuala depinde de structura unitatilor functionale asupra carora actioneaza lumina

d)Segmentul de conducere Primul neuron al caii optice este reprazentat de celulele bipolare din retina.dendrriteleacestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare.Al doilea neuron al caii il constituie celulele multipolare retiniene.axonii lor formeaza nervii optici.Fibrele acestora se incruciseaza partial in chiasma optica,apoi continua sub numele de tracturi optice pana la corpii geniculati laterali metatalamici unde fac sinapsa cu al treilea neuron.Axonii neuronilor metatalamici de releu au proiectie corticala.
Din corpii geniculati se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III,IV,VI spre maduva cervico-dorsala,spre coliculii cvadrigemeni superiori si spre SAA.Acestea constituie caile reflexelor optice de orientare,adaptare si acomodare.

e)Segmentul central este localizat in lobii occipitali ai emisferelor cerebrale,de o parte si de alta a scizurii calcarine,unde se afla aria optica primara.In jurul acesteia exista zona de asociatia vizuala care determina realizarea notiunii de spatiu necesara in orientare si recunoastere si asigura memoria vizuala.